iulian sirbu's blog

De mult timp cautam niste sfaturi sa ma pregateasca pentru o eventuala tortura. Pentru ca stiu ca la un moment dat va veni si clipa aceasta si e mai bine sa fiu pregatit. Inainte/in timpul/dupa tortura esti interogat si atunci poti foarte usor sa tradezi cauza pentru care lupti. Nicolae Steinhardt a stat 5 ani in inchisorile comuniste si a fost interogat de mai multe ori, asa ca sfaturile lui – primele de genul acesta pe care le-am citit – sunt demne de luat in seama (sublinierile imi apartin)

Sfaturi pentru un achetat (valabile oricand, oriunde):

Sa vorbeasca putin sau, mai bine zis, sa scoata cat mai putine sunete pe gura. Economie de foneme. Nu numai sa nu trancaneasca, dar si sa fie zgarcit la formulari. Intrebarii: “Il cunosti?” sa i se raspunda cu “Da” iar nu cu “Da, il cunosc”. Intre doua cuvinte sinonime sa fie preferat celui compus din mai putine litere (Nu “rareori” ci “rar”). Insasi cantitatea de vibratii sonore polueaza atmosfera si-i mareste periculozitatea.

Sa vorbeasca numai si numai cand este intrebat si sa se margineasca a raspunde – cat mai strict – intrebarii fara a mai adauga ceva.

In tacerile care se lasa in cursul interogatoriului – taceri abil create de anchetator – sa se fereasca a umple aceste penibile momente luand el initiativa. E greu dar e foarte important. Sa nu cedeze ispitei conversative, ispitei de a indulci lucrurile prin declaratii necerute. (Alt pericol: cand anchetatorul spune “sa discutam liber” atunci se impune o atentie marita).

Sa minta cat de mult, intotdeauna, din principiu. Intercalarea adevarului, (chiar inocent) rupe cursivitatea minciunii (o spune Proust). Idealul ar fi ca adevarul sa fie rostit numai acolo unde e de neinlaturat: anul nasterii, domiciliul, numele parintilor.

De ce? De ce sa nu se spuna adevarul, cand nu e primejdie?

Pentru doua motive:

a) Avand de a face cu un adversar mai presus de orice mincinos si fiu al unui tata care-i insasi minciuna, e bine sa minti mereu, neincetat, ca exercitiu, ca antrenament;

b) Principiul armelor egale cere ca in orice lupta potrivnicii sa foloseasca acelasi fel de unelte. Altfel e masluire, e sarlatanie….

A nu folosi arme asemenatoare cu ale potrivnicului sub cuvant de noblete etc. nu este dovada de superioritate ci de prostie si tradere a principiilor pe care le aperi si a nevinovatilor pe care-i lasi prada talharilor. Se vor folosi acele procedee pe care le-a ales partea cealalta. Ratiunea este accesibila numai oanemilor rationali (Andre Maurois). Fata de omul rational se va recurge la ratiune. Fata de zarafi Domnul n-a sovait sa puna mana pe bici.

Din proprie initiativa sa nu se dea pentru nimic in lume vreun nume propriu. Niciun nume propriu altul decat cel mentionat de anchetator.

Mai presus de orice sa se evite sinceritatea! Ca de foc, ca de ciuma, ca de sirene sa se fereasca anchetatul de sinceritate. Anchetatorul ii va vorbi mereu de sinceritate; il va amagi cu nada sinceritatii, fagaduindu-i marea si sarea, ingaduinta si circumstante atenuante. Iar anchetatul – increzator, cinstit, naiv – va rationa ca, intr-adevar, sinceritatea e calea cea mai buna pentru a provoca indurarea. (E si calea care impune eforturi reduse, nu mai are de nascocit ci numai de relatat).

Eroare! Asa e la oamenii cumsecade. La smecheri e altfel, sinceritatea duce numai la catastrofe. Cel care a ales calea sinceritatii nu va mai cunoaste pacea cat va fi inchis (si mai tarziu la fel): e mereu chemat, mereu solicitat, mereu silit sa vorbeasca, sa-si aduca aminte, sa tradeze.

pag. 271-273 Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii

Cele de mai sus se regasesc intr-o forma sau alta si la Licurg – legiuitorul Spartei (spartanii au inventat vorbirea laconica), dar si in Sicilia – unde orice s-ar intampla, martorii acelui eveniment iti raspund ca “nu stiu, n-am vazut, n-am auzit”. Cred ca unele idei de mai sus se pot folosi si in viata de zi cu zi, in special cand suntem ispititi sa ne dam in gat un coleg in fata sefului.