Cum poţi face voluntariat într-un spital public

Ştiu că sunt mulţi asistenţi medicali generalişti care nu au un loc de muncă – dintr-un motiv sau altul. Bine, nu vă imaginaţi că toţi sunt şomeri, cei care încă sunt în ţară au un loc de muncă, dar nu în sistemul sanitar. Consider că motivaţia pe care ai avut-o când ai decis să intri la o şcoală de asistenţi trebuie reanimată, nemaivorbind de faptul că această profesie se uită dacă nu este practicată cu regularitate.

350908_350908_241114_VOLUNTARI_SPITAL.mp4.snapshot.1

sursa foto: Digi24

Pentru că vreau să capăt experienţă în tratarea pacienţilor cu boli infecţioase, am decis să fac voluntariat într-un spital public specializat. În principiu, procedura se aseamană cu cea de la angajare, adică te duci la secretariat, scrii o cerere în atenţia managerului spitalului şi anexezi copii ale următoarelor:

  • carte de identitate
  • diploma de studii
  • certificat de membru OAMGMAMR + aviz de liberă practică pentru anul în curs
  • asigurare de malpraxis
  • CV
  • scrisoare de intenţie
  • scrisoare de recomandare (minim una) de la angajatorii precedenţi (dacă n-ai mai lucrat, cred că se acceptă o astfel de scrisoare de la şcoala de asistenţi)

Pentru că n-am mai lucrat în România din septembrie 2013, nu am aviz de liberă practică, aşa că am mers la OAMGMAMR pentru a-mi elibera o adeverinţă – această adeverinţă este valabilă 30 de zile.

Cam asta ar fi procedura oficială. Eu vă recomand nu doar să mergeţi la secretariatul spitalului, ci să luaţi legătura şi cu directorul de îngrijiri şi/sau asistentul şef al secţiei pe care doriţi să lucraţi.

Voi reveni cu detalii despre activitatea ca voluntar dacă voi fi acceptat. Dacă aveţi experienţa voluntariatului într-un spital public sau aveti intrebari, va rog sa lasati un comentariu.

 

Anunțuri

Astăzi este Ziua Limbii, Române!

Ăă, să mai încercăm o dată: Astăzi este Ziua Limbii Române! Frumos şi interesant e că această sărbătoare a venit de la fraţii basarabeni şi România a adoptat-o de abia anul trecut. Mulţumim, fraţilor! 

Parafrazându-l pe Nichita Stănescu care spunea că „a vorbi despre limba în care gândeşti este ca o sărbătoare”, spun că a vorbi în limba în care gândeşti este o sărbătoare, din păcate, pentru mulţi români. Şi mă refer acum mai ales la cei plecaţi în afara ţării. Probabil cei din Spania şi din Italia nu simt acest lucru, pentru că acolo comunităţile de români sunt mari, dar avem comunităţi mult mai mici de români prin toată lumea şi ştiu că acolo este destul de greu să menţii vie flacăra limbii şi culturii româneşti. Şi nu mă gândesc acum la evenimente organizate de ambasade sau de ICR, nu, mă gândesc la familiile mixte, dar şi la familiile în care ambii părinţi sunt români, însă copiii născuţi şi/sau crescuţi acolo vor primi toată educaţia în limba ţării respective. Mi-ar plăcea să cred că aceşti copiii vor ajunge bilingvi (cel puţin), dar mi-e teamă că multora le va cădea limba română din ghiozdan, cel puţin de la a doua generaţie încolo. 

Ieri am avut două mici întâmplări legate de limba română: prima dată, şoferul meu indian mi-a spus că a avut un client francez care s-a apucat să înveţe limba română şi mi-a arătat cuvintele pe care acesta le avea notate pe un colţ de hârtie (îi făcuse poză): „salut doamnă frumoasă”, „ce mai faci?” şi „mulţumesc”. Adevărul e că ai nevoie de aceste cuvinte în Doha, fetele noastre de aici sunt toate una şi una 🙂 Apoi, pe seară, tot în maşină, am avut supriza să ascult un cântec românesc la radio, dar din păcate i-am uitat versurile (este destul de cunoscut, revin când îmi amintesc de el). Bine, am mai auzit pe aici melodiile Innei şi Alexandrei Stan, dar cele cântate în engleză şi nu e acelaşi lucru.

În incheiere

Ia legătura cu un prieten care trăieşte în afara ţării şi dă-i un motiv de bucurie! Poate n-a mai vorbit de mult în româneşte. 

Despre accidentul aviatic din jud. Cluj, echipele de salvare şi impotenţa autorităţilor

Iată că primul articol al anului este puţin mai trist, dar nu pot rămâne indiferent la tragedia întâmplată luni în jud. Cluj. Am urmărit pas cu pas operaţiunea de salvare de ieri şi sunt îngrijorat de felul în care ea a decurs şi sunt îngrijorat şi de felul în care publicul larg a perceput-o şi a comentat-o de pe margine. În epoca în care totul este la un click distanţă, poate ar trebui să ne gândim mai mult la moarte – şi ea este la fel de aproape – şi la cât de pregătiţi suntem noi pentru ca astfel de evenimente să nu mai aibă loc, iar când se întâmplă, să nu mai sărim pentru a vocifera fără argumente.  Continuă lectura

Să ne îmbogăţim vocabularul cu un nou cuvânt: pescetarian

Până acum, am tot acumulat. Am acumulat cunoştinţe, experienţe, prieteni, kilograme, puncte pe card, bani (nu că aş avea bani, dar ei au fost acumulaţi de-a lungul timpului şi cheltuiţi foarte rapid; probabil la un moment dat voi reveni cu un articol în care o să scriu şi cum am reuşit să renunţ la bani!) şi alte chestii. De la un timp însă, am început să renunţ. De ce renunţ? Păi la un moment dat tot voi renunţa vrând-nevrând la toate aceste lucruri, aşa că mai bine mă obişnuiesc de pe acum, nu? 🙂 

Şi mai renunţ pentru că-mi place să experimentez viaţa sub diversele ei forme. Ştiu că nu voi avea o a doua şansă pentru a face acest lucru, aşadar momentul potrivit este acum! 

Astăzi este Buna Vestire. Buna veste pe care mi-am dat-o astăzi este că am hotărât să devin pescetarian! Înainte de a vă întreba ce spanac înseamna asta, recunoaşteţi cel puţin că sună într-un mare fel! 🙂

În afară de avantajele clare pentru sănătate, am adoptat acest nou stil de viaţă după ce am discutat cu câţiva prieteni care nu auziseră de acest cuvânt. Nu-i condamn, cuvântul a apărut de abia acum 20 de ani şi se pare că suntem o comunitate destul de mică la nivel global (dacă permiteţi să mă includ deja în acest grup). Asta pentru că pescetarienii nu sunt nici omnivori, nici vegetarieni, aşa că sunt cumva tinţa ambelor grupuri. Mă şi văd la o masă de vegetarieni, nevoit să încasez castane din cauza alegerii mele de a mânca ouă, lactate şi peşte.

Dacă studiem puţin mai atent gastronomia mediteraneană şi japoneză (ca să dau doar două exemple) vom observa să sunt foarte apropiate de pescetarianism. Şi cum sunt un fan declarat al bucătăriei mediteraneene, îmi va fi destul de uşor (zic eu) să fac pasul. 

Până-mi dau seama complet cu ce se mănâncă noua mea alegere, să vă spun ce nu voi mai mânca de acum înainte: carne provenită de la orice animal terestru sau pasăre (deci porc, vită, pui, vânat şi alte orătănii). Dintre băuturi, am renunţat de ceva timp la cola şi la spirtoase, dar nu voi renunţa foarte curând la bere şi la vin (chiar acum beau un Staropramen). 

Ca să fie clar: nu sunt vegetarian, nu este o alegere religioasă, nu am intrat în nicio sectă sau ceva de genul. Este o alegere

Poate cea mai tare chestie în toată povestea aceasta care tocmai începe este că eu nu sunt un fan al peştelui şi fructelor de mare! Adică ok, mănânc cu cea mai mare plăcere somon, păstrăv, macrou şi hamsii (mai ales când merg în Vama Veche), creveţi câteodată şi pizza sau paste cu ton. În rest, nu-mi place borşul de peşte şi nici nu mă pricep să deosebesc peştii unii de alţii, nu ştiu care e peşte gras, care-i slab, nu cunosc multe reţete cu peşte şi aşa mai departe. Bineînţeles, adoptarea acestui nou stil de viaţă nu va însemna mă voi orienta după zicala nicio masă fără peşte. Dacă nu găsesc peşte, mă voi mulţumi cu legumele şi lactatele. 

Mâine probabil voi mânca un cod. Galben sau portocaliu, încă nu m-am hotărât! 🙂 

Cu această ocazie declar deschis sezonul la glume pescăreşti, cu pescari sau de ce nu, despre pescetarieni! 😀 Încep eu: 

Ce mănâncă un pescetarian? 

  • dimineaţa: ştiucă n-am

  • la prânz: crap de foame

  • seara: somn de voie

Aştept completările voastre! 🙂 

Am mai renuntat la ceva: scari rulante si lifturi!

Imagine

Astazi m-am hotarat sa renunt – definitiv, sper eu – la folosirea lifturilor si a scarilor rulante. Scarile rulante de la metrou am incetat sa le folosesc de mult timp. Nu stiu cum sa va spun, dar de multe ori sunt singura persoana care cobora dintr-un tren de metrou si foloseste scarile fixe! Decizia de a renunta la lift a venit putin mai greu, pentru ca stau la etajul 10! Insa gandindu-ma mai bine, acest lucru este de fapt in avantajul meu!

Pentru ca omul functioneaza pe baza de recompense sau pedepse, m-am gandit si ce voi face cand voi folosi liftul sau scarile rulante: voi pune 1 leu intr-o pusculita virtuala (pt ca nu am una reala, voi crea un tabel in excel) si la sfarsitul anului voi dona banii respectivi pentru o cauza umanitara (puteti veni cu sugestii).

Voi sunteti inca in perioada de acumulari sau ati inceput sa va simplificati viata?

Sa fii acoperit de praful ridicat de invatatorul tau

Asa suna o urare evreiasca, pe care am descoperit-o rasfoind Copyblogger. In vechime, studentii isi urmau invatatorul oriunde, neexistand scoli (scoli asa cum le intelegem noi astazi). Urmandu-l indeaproape, praful ridicat de picioarele lui se depunea pe picioarele elevului. Acest lucru era o dovada ca esti interesat de spusele profesorului si nu vrei sa pierzi niciun cuvant sau gest.

pe urmele invatatorului

Cum imi imaginez eu ca se desfasura procesul de predare atunci: invatatorul era o persoana publica, o persoana foarte activa si prezenta in viata cetatii. Fie ca era doctor, legiuitor, orator, armurier, negustor, pictor, filosof, sculptor, copist s.a.m.d., el primea in grija cativa tineri pe care trebuia sa-i initieze in meseria respectiva. Acestia il urmau oriunde, pentru ca el era chemat sa rezolve chestiunile cetatii, nu avea un rol didactic exclusiv. Un bun exemplu despre procesul de invatare de atunci il gasim si in Biblie, cand vedem ca Iisus Hristos era inconjurat tot timpul de ucenici si acestia il urmau pretutindeni.

Credeti ca un astfel de proces de invatare ar fi posibil si astazi? Nu inteleg cum poti studia biologia, geografia sau geologia fiind inchis intre patru pereti, uitandu-te la planse colorate sau cel mult la filme documentare! Si oare de ce nu ne urmam profesorii mai indeproape?

sursa foto

let’s get this (re)started

Da, stiu, m-ati declarat demuzat (asta e un termen pe care l-am inventat acum, inseamna parasit de muza). Din acelasi registru, amuzatii sunt cei lipsiti complet de muza, nu? 🙂

De ce n-am mai scris pe blog? Recunosc spasit, din cauza facebook-ului. Si am mai si calatorit cateva saptamani bune. Mai sunt si alte motive – principalul ar fi ca m-am concentrat pe crearea de continut pentru trans-ferro.com, celalalt blog, nisat pe calatorii cu trenul si expeditii montane.

Ma gandeam si la lansarea unui blog pe teme medicale – dar nu cred ca e momentul acum. Voi mai insera aici din cand in cand, cate o pastila pentru cei interesati de industria sanatatii.

In orice caz, acesta este si va ramane blogul meu personal, plin de demonii care-mi gadila mintea in fiece moment. Pentru ca nu ma pot exorciza public – nu de alta, dar sunt destui care-o fac! – o sa-mi expun demonii aici (da, ai dreptate, desi virtuala, si asta e tot o expunere publica, insa daca nu-ti convine, ai alternative, apesi pe X in dreapta).

M-am hotarat sa resuscitez acest blog in jurul caruia anul trecut se crease o comunitate interesa(n)ta. O sa fie un proces lent, ca au mai murit cativa neuroni intre timp. Ca tot am adus vorba de resuscitare, vrei sa intri in Cartea Recordurilor alaturi de Societatea de Salvare Bucuresti si Serviciul de Ambulanta Bucuresti & Ilfov? Anul acesta, pe 28 iulie, se implinesc 105 ani de la aparitia Salvarii si evenimentul va fi sarbatorit printr-o incercare de doborare a unui record mondial in materie de resuscitare: masaj cardiac efectuat de 7000 de persoane pe manechine. Pentru aceasta e nevoie de oameni, adica de voi! Daca nu stii sa faci masaj cardiac, nicio problema, vei fi invatat. Gasesti aici un formular de inscriere.

P.S. Pentru cei care au primit trackback: scrieti, oameni buni! Mi-e dor de voi! Sau si voi ati fost afectati de facebook, ca subsemnatul? (nu, nu vorbeam cu cele doua fete cucuiete care scriu on a daily basis).