Cum sa procedam cand suntem anchetati?

De mult timp cautam niste sfaturi sa ma pregateasca pentru o eventuala tortura. Pentru ca stiu ca la un moment dat va veni si clipa aceasta si e mai bine sa fiu pregatit. Inainte/in timpul/dupa tortura esti interogat si atunci poti foarte usor sa tradezi cauza pentru care lupti. Nicolae Steinhardt a stat 5 ani in inchisorile comuniste si a fost interogat de mai multe ori, asa ca sfaturile lui – primele de genul acesta pe care le-am citit – sunt demne de luat in seama (sublinierile imi apartin)

Sfaturi pentru un achetat (valabile oricand, oriunde):

Sa vorbeasca putin sau, mai bine zis, sa scoata cat mai putine sunete pe gura. Economie de foneme. Nu numai sa nu trancaneasca, dar si sa fie zgarcit la formulari. Intrebarii: „Il cunosti?” sa i se raspunda cu „Da” iar nu cu „Da, il cunosc”. Intre doua cuvinte sinonime sa fie preferat celui compus din mai putine litere (Nu „rareori” ci „rar”). Insasi cantitatea de vibratii sonore polueaza atmosfera si-i mareste periculozitatea.

Sa vorbeasca numai si numai cand este intrebat si sa se margineasca a raspunde – cat mai strict – intrebarii fara a mai adauga ceva.

In tacerile care se lasa in cursul interogatoriului – taceri abil create de anchetator – sa se fereasca a umple aceste penibile momente luand el initiativa. E greu dar e foarte important. Sa nu cedeze ispitei conversative, ispitei de a indulci lucrurile prin declaratii necerute. (Alt pericol: cand anchetatorul spune „sa discutam liber” atunci se impune o atentie marita).

Sa minta cat de mult, intotdeauna, din principiu. Intercalarea adevarului, (chiar inocent) rupe cursivitatea minciunii (o spune Proust). Idealul ar fi ca adevarul sa fie rostit numai acolo unde e de neinlaturat: anul nasterii, domiciliul, numele parintilor.

De ce? De ce sa nu se spuna adevarul, cand nu e primejdie?

Pentru doua motive:

a) Avand de a face cu un adversar mai presus de orice mincinos si fiu al unui tata care-i insasi minciuna, e bine sa minti mereu, neincetat, ca exercitiu, ca antrenament;

b) Principiul armelor egale cere ca in orice lupta potrivnicii sa foloseasca acelasi fel de unelte. Altfel e masluire, e sarlatanie….

A nu folosi arme asemenatoare cu ale potrivnicului sub cuvant de noblete etc. nu este dovada de superioritate ci de prostie si tradere a principiilor pe care le aperi si a nevinovatilor pe care-i lasi prada talharilor. Se vor folosi acele procedee pe care le-a ales partea cealalta. Ratiunea este accesibila numai oanemilor rationali (Andre Maurois). Fata de omul rational se va recurge la ratiune. Fata de zarafi Domnul n-a sovait sa puna mana pe bici.

Din proprie initiativa sa nu se dea pentru nimic in lume vreun nume propriu. Niciun nume propriu altul decat cel mentionat de anchetator.

Mai presus de orice sa se evite sinceritatea! Ca de foc, ca de ciuma, ca de sirene sa se fereasca anchetatul de sinceritate. Anchetatorul ii va vorbi mereu de sinceritate; il va amagi cu nada sinceritatii, fagaduindu-i marea si sarea, ingaduinta si circumstante atenuante. Iar anchetatul – increzator, cinstit, naiv – va rationa ca, intr-adevar, sinceritatea e calea cea mai buna pentru a provoca indurarea. (E si calea care impune eforturi reduse, nu mai are de nascocit ci numai de relatat).

Eroare! Asa e la oamenii cumsecade. La smecheri e altfel, sinceritatea duce numai la catastrofe. Cel care a ales calea sinceritatii nu va mai cunoaste pacea cat va fi inchis (si mai tarziu la fel): e mereu chemat, mereu solicitat, mereu silit sa vorbeasca, sa-si aduca aminte, sa tradeze.

pag. 271-273 Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii

Cele de mai sus se regasesc intr-o forma sau alta si la Licurg – legiuitorul Spartei (spartanii au inventat vorbirea laconica), dar si in Sicilia – unde orice s-ar intampla, martorii acelui eveniment iti raspund ca „nu stiu, n-am vazut, n-am auzit”. Cred ca unele idei de mai sus se pot folosi si in viata de zi cu zi, in special cand suntem ispititi sa ne dam in gat un coleg in fata sefului.

Reclame

Raspunsul meu la articolul din Revista 22 cu titlul „Ipocrizia Preasfintiilor lor”

Cititi articolul din revista22.ro pentru a intelege ce am scris mai jos. De obicei, nu intru in astfel de polemici, pentru ca internetul nu este facut pentru asa ceva si lucrurile pot fi intelese gresit. Totusi, o sa incerc sa punctez cateva lucruri:

  • legile (sau cele 10 porunci la care se face referire in articol) nu sunt ale lui Moise, sunt date de Dumnezeu pentru toti oamenii si trebuie sa recunoastem ca sunt logice si de bun-simt, ca drept dovada sunt preluate si de morala laica. Crestinismul le-a preluat din Vechiul Testament pentru ca Iisus Hristos a spus: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” Matei 5:17
  • atunci cand iti iei viata inseamna ca refuzi darul primit de la Dumnezeu. Noi nu suntem stapani pe viata noastra, desi asa ne place sa credem. Viata de aici de pe Pamant este doar o lupta pe care o ducem si care ne pregateste pentru viata viitoare, in Rai sau in Iad, depinde pentru care „ne calificam”.
  • Sf. Simeon Stalpnicul, ca toti sfintii de altfel, nu a facut decat sa inverseze nevoile umane, asa cum sunt ele prezentate in Piramida lui Maslow. La baza piramidei sunt nevoile fiziologice (deci nevoile trupului) si in varful ei sunt nevoile spirituale (deci nevoile sufletului). Sf. Simeon a incercat sa reduca la minim nevoile trupului – noi crestinii numim acest lucru „nevointa” si si-a dat seama ca trebuie sa se pregateasca inca de aici, de pe Pamant, pentru viata viitoare, punand sufletul in prim-plan. In articolul din Revista 22, autoarea crede ca acest sfant a adoptat acest stil de viata pentru a se sinucide lent. Sf. Simeon a trait pe stalp 37 de ani. Cand vrei sa te sinucizi, chiar si lent, nu cred ca astepti atat, nu?
  • da, depresia, schizofrenia, cancerul etc sunt boli si unele sunt tratabile, altele sunt incurabile. In crestinism, credem ca pacatul este cauza bolii, si boala ne este data pentru a nu ne infumura si a nu ne crede cei mai tari si cei mai mari. De-a lungul vietii, pierdem din vedere nevoile sufletului, pentru ca avem impresia ca vom trai vesnic sau atunci cand vom muri, se va sfarsi totul, deci pentru ce sa ne nevoim, pentru ce sa ne chinuim? Ca sa fiu mai bine inteles, incercati sa priviti boala ca pe un „demo” a ceea ce ne astepta in iad…
  • preotul sta de vorba cu tine, trebuie doar sa-l intrebi si sa-i ceri sfatul. El nu poate citi in mintea noastra (bine, au existat si astfel de preoti si poate ca inca exista, dar acestia sunt exceptiile care confirma regula)
  • citez din articolul dumneavostra: „Pentru că Bisericii (doar de azi?) nu îi pasă decât de un singur lucru: să se îngraşe”. Biserica este reprezentata de totalitatea credinciosilor, ea nu este doar o cladire si nu e alcatuita doar din preoti, calugari, episcopi etc. Probabil ati intalnit un caz care v-a smintit si acum generalizati.
  • preacurvie nu e atunci cand curvesti prea mult, e atunci cand ai relatii sexuale cu cineva care este casatorit
  • revin la sinucidere si la celelalte pacate. Celelalte pacate mentionate in articol – uciderea, minciuna, furtul, preacurvia pot fi iertate de preot la spovedanie – ti se da si un canon de indeplinit si in functie de cum te comporti in continuare, poti ajunge chiar si in Rai, daca te caiesti sincer pt pacatele tale. Deci ti se acorda o a doua sansa. Daca nu s-ar acorda o a doua sansa (de mult ori, chiar si a treia, a patra etc) nimeni nu s-ar mantui, nimeni n-ar ajunge in Rai. In cazul sinuciderii, cazi in pacatul deznadejdii si negi insa existenta lui Dumnezeu sau Il sfidezi, deci nu poti astepta iertarea dupa ce ai facut asa ceva. Tu iti refuzi singur aceasta sansa de reabilitare sufleteasca, nu poti fi spovedit dupa aceea, nu poti fi impartasit.
  • Dumnezeu este in esenta Iubire, deci ne iubeste pe toti nediferentiat, nu cum iubim noi, in functie de interese de moment. Cand cineva isi ia viata, refuza Iubirea lui Dumnezeu.

In loc de concluzie: „De are cineva urechi de auzit să audă”. Marcu 7:16

opriti salvarea Pamantului!

in care se arata ca oamenii reprezinta o cantitate neglijabila, uneori chiar si pentru ei insisi

Oamenilor,

Voi ati invatat ceva din povestea asta cu vulcanu-cu-nume-imposibil din Islanda sau din cea cu cutremurele din Haiti, Chile si de aiurea? Ce ati invatat? Privind retro-, intro-, si extrospectiv, mi-am dat seama ca: suntem niste viermi! E prea dur termenul? Bine, atunci suntem niste furnici (cer scuze furnicilor care se simt jignite de comparatia cu oamenii) care si-au facut si ele niste musuroaie acolo si cred ca sunt stapanele Pamantului. Hai sa fim seriosi, in orice moment tot ce am construit noi se poate sfarma instant, si natura poate sa ne acopere urmele astfel incat nici maduva de-o analiza ADN efectuata de nu-stiu-ce-civilizatie-extraterestra-care-a-construit-piramidele sa nu mai ramana.

Cu ocazia asta mi-am dat seama si de naivitatea mea si a altora care si-au facut ONG-uri sa salveze Planeta. Ba, voi va auziti? Cum puteti voi salva planeta, fratilor? Noi nu suntem in stare sa ne legam temeinic sireturile la pantofi si vrem ca prin plantarea de copacei si colectarea diferentiata a deseurilor sa salvam planeta (sau prin Ora Pamantului, alta aberatie, la care recunosc ca am subscris si eu anul trecut). Excuse my French, but this is a bullshit, daca nu v-ati dat seama sunt interese economice in spate, adica e mult mai ieftin pentru stat si pt companiile private sa colecteze deseurile deja sortate si apoi sa le recicleze, economisind o groaza de bani. Nu ma intelegeti gresit, si eu am plantat brazi, molizi etc si voi planta in continuare, si mie imi vine sa-i iau la pumni pe cei care arunca hartii pe jos! Insa vad ca au aparut tot mai multi plantatori de copaci care nu vor sa ramana simpli plantatori de copaci, nu, ei se erijeaza in Captain Planet sau ceva de genu’! Chestii care-mi provoaca greata, pentru ca pur si simplu la o analiza atenta nici ei nu ar subscrie la ce aberatii sustin. Da, cand ma intorc de pe munte imi atarna de rucsac o punga plina de gunoaie pe care o las la primul tomberon, si ma iau la cearta cu tovarasii de drumetie care lasa ceva in urma. Cand ma uit la calendar si vad ca se apropie 1 mai, ma apuca groaza, parca vad mormanele de gunoaie de la Gura Diham, Vama Veche sau de aiurea! Omul are nevoie de o alta motivatie pentru a pastra in jurul lui curatenia, si treaba asta cu salvarea planetei nu cred ca mai tine.

Chiar daca absolut toti oamenii ar iesi acum in strada sa curete strazile si raurile, daca am stinge toti lumina si am calari bicicletele din zori si pana-n seara, tot nu am schimba nimic in cursul natural al lumii…Dar de ce facem noi toate aceste lucruri? Pentru ca tinem la Mama Natura? Da’ de unde, totul vine din egoism: vrem aer curat si ape curate ca sa traim mai mult, vrem mai putina poluare ca sa nu cheltuim banii pe consultatii si medicamente cand ne imbolnavim. Da, atunci cand vrei sa fii sanatos tot timpul inseamna ca ai o problema, esti e-go-ist. Adica te iubesti prea mult, dar despre asta o sa discutam in alt post (nu, nu in Postul Craciunului, mai devreme).

Chiar vreti sa salvati planeta albastra? Daca trebuie sa salvam Pamantul de ceva, trebuie sa-l scapam de oameni! Mutati-va pe alta planeta daca vreti sa faceti ceva cu adevarat verde! I dare you! I double dare you!

Later update (04/23/2010 ora 21:33 Baghdad time) Lumea zice ca ieri a fost Ziua Pamantului, ia uitati cum s-a „sarbatorit” in Sibiu! Si aici aveti cateva bancuri bune, tot pe aceeasi tema!

despre small talk

Daca homo sapiens e un animal social prin definitie(zoon politikon parca ii ziceau grecii), atunci homo americanus e un animal ultrasocial. Daca de exemplu in Romania cand ajungi la munca, iti saluti colegii, iar daca nu te doare gura ii mai intrebi de sanatate si pana la sfarsitul programului poate nu mai discuti cu ei decat chestii profesionale (nu ma refer la cei cu care esti in aceeasi incapere, cand spun colegi spun absolut toti care lucreaza cu tine in aceeasi firma), aici esti angrenat tot timpul intr-o conversatie cu colegii de munca sau chiar cu cei intalniti intamplator pe strada (am facut urmatorul experiment: te uiti la cineva, fie barbat, fie femeie mai mult de 5-10 secunde si automat acea persoana te saluta, te intreaba ce faci – formula standard ar fi „hi! how are you?”). In Romania, daca te uiti 5-10 secunde la cineva, e ca si cum ai activa un tonomat care iti gratuleaza toata familia, de la maimuta la pentium 8.

Hai sa vedem de cate feluri e acest small talk:
1. pai ar fi atunci cand nu cunosti persoana respectiva, esti in statia de autobuz cu inca o persoana si brusc incepe sa ploua sau poate vrei sa stii cat mai e de asteptat pana vine urmatorul autobuz si deschizi o discutie pe tema asta, incepand cu clasicul „salut! ce faci?”. E foarte important ca celalalt sa te priveasca intr-un mod prietenos sau cel putin neutru, trebuie sa arati clar ca nu ai nicio intentie ascunsa, cu alte cuvinte trebuie sa joci cu cartile pe masa. Poate insa celalalt deschide discutia si tu nu ai chef de vorba, ti s-au inecat corabiile sau mai stiu eu ce. Acea persoana n-o sa insiste, o sa-si ceara scuze ca te-a tulburat din ale tale (trebuie sa recunosc ca inca sunt mirat de bunele maniere ale soldatilor americani, cred ca Aurelia Marinescu ar fi impresionata daca i-ar cunoaste).
2. de multe ori, atunci cand o discutie cu o persoana se apropie de sfarsit, fie nu stim cum sa incheiem acea discutie si o lasam in aer (mie mi se intampla de multe ori sa fac greseala aceasta), fie spunem un lucru la repezeala, numai sa scapam cat mai repede de persoana x (ati avut vreodata impresia ca peretii vin spre voi si va vor prinde la mijloc daca nu iesiti cat mai repede din incaperea respectiva sau chiar fiind in aer liber simti ca te sufoci in preajma unei persoana si simti nevoia sa te deconectezi de tot si de toate dar nu poti pentru ca esti in mijlocul conversatiei cu cineva?). Probabil si americanii astia simt la fel, dar nu lasa acest lucru la vedere, se asigura ca finalul conversatiei nu este brusc (sa nu va imaginati ca fac vreun efort in acest sens, pentru ei aceste lucruri sunt cat se poate de naturale).
3. cateodata, e nevoie de un liant care sa sudeze o conversatie intrerupta dintr-un oarecare motiv. Atunci ei se refera de regula la un lucru, o intamplare cunoscuta de ambele persoane (de ex. petrecerea de saptamana trecuta sau ultimul atentat sinucigas din Baghdad, ca sa nu uitam unde suntem).

Daca ar fi sa trag cateva concluzii: americanii sunt foarte grijulii cu propria imagine, trebuie tot timpul sa zambesti, sa fii perceput ca un om bine dispus. Apoi, ei sunt si putin paranoia (parerea mea); daca ne gandim la rata criminalitatii din State plus la cati dusmani si-au facut prin toata lumea, parca ii inteleg. Anyway, daca se da un grup de cativa oameni, din tari diferite, si nimeni nu spune nimic, americanu’ n-o sa suporte aceasta liniste si va deschide discutia pe un subiect oarecare, pentru a se asigura ca nu e intr-un mediu ostil, apoi pentru a fi perceput de ceilalti intr-un mod pozitiv.

Bonus: de regula, un american da mana cu tine doar atunci cand faceti cunostinta, urmatoarea data cand va intalniti e putin probabil sa se repete gestul (aici ar fi vorba si de spatiul personal al fiecaruia, un lucru despre care o sa discut dupa ce mai strang informatii).

teroristul care-si arunca gandurile in aer

sau de dragul polemicii

E uneori atat de bine sa te simti ca un terorist care-si propune sa-si arunce gandurile in aer, dinamitand astfel conceptii, idei, prejudecati, atitudini si minciuni. De multe ori am impresia ca-mi explodeaza capul, incerc sa incetinesc ritmul, dar nu reusesc. Cateodata imi place sa sustin lucruri, teorii in care nu cred cu adevarat, doar pentru a stimula gandirea celorlalti, pentru a le pune rotitele in miscare. Sustin contrariul pentru ca am impresia ca trebuie sa existe un echilibru in orice discutie. Mi-am dat seama de ceva timp (din pacate, pentru mult timp ochelarii de cal mi-au fost nelipsiti) ca dialogul este foarte important. Acum, depinde de mai multi factori (dar principalii sunt participantii la discutie) daca in urma acestui proces culegeti fructele sau va numarati vanataile. Nu-mi place atunci cand toti oamenii sunt de acord cu un anumit lucru doar pentru ca cineva cu autoritate a emis o anumita ipoteza. Bineinteles ca de multe ori gresesc cu aceasta atitudine, nu sunt inteles pe deplin, nu-mi pare rau insa. Sustinerea de catre mine a teoriei opuse, a unei ipoteze gresite intareste ipoteza corecta a celorlalti (de multe ori acestia nedandu-si seama pe moment de acest lucru) si astfel ajungem la o concluzie care nu putea exista fara aportul factorului „contra”, sau ajungem mult mai repede la adevar. Asa cum spunea si Sf. Irineu: „ereziile intaresc Biserica”, o parere contrara poate ajuta la intarirea adevarului (poate ma ajutati cu citatul asta, eu nu l-am gasit pe net, am mers pe mana sefului pazei de aici). Nu intotdeauna adevarul se afla pe un piedestal, luminat din toate partile, cateodata se intampla chiar sa cunoastem adevarul si sa nu fim pregatiti a-l apara, astfel incat la cel mai mic atac, la prima parere contrara, fie sovaim in a-l sustine, fie incercam, dar nu gasim argumente, pentru ca nu ne-am gandit sa ne antrenam, sa ne facem temele pentru astfel de momente.

P.S. Cea mai mare dorinta a mea e ca tot ceea se spun sa fie logic (de fapt, nu, mint, cea mai mare dorinta a mea e ca tot ceea ce spun ceilalti sa fie logic). Dar…pe cine am analiza apoi, de cine am rade? Neah, n-ar fi bine!

biometrics

The Simpsons Movie

Daca vreti sa lucrati intr-o baza militara americana din Irak (sau de oriunde) trebuie sa stiti urmatoarele lucruri:

– aveti nevoie de un card de acces (numit badge de ei). Acest badge poate fi de vizitator (e valabil de obicei 2 saptamani, trebuie sa ai escorta inarmata dupa tine cand pleci de la locul de munca. Destul de frustrant sa ai un astfel de card). Cand acest card expira, ti se face un badge temporar, valabil o luna (nu mai ai nevoie de escorta, ai acces la cantina, gym, transport etc). Apoi urmeaza cardul definitiv, care-ti asigura transport militar oriunde ai neveoie, poti escorta alte persoane etc. Bineinteles ca aceste carduri se elibereaza in primul rand in functie de cetatenie, asa ca daca esti cetatean canadian de exemplu ai mai multe avantaje decat un pakistanez (am sarit peste cetatenii U.S., e normal ca ei sa se bucure de toate avantajele, doar sunt pe teritoriul lor). Procedura standard pentru eliberarea unui card implica fotografiere, amprentare digitala si scanarea irisului, numai ca de fiecare data difera numarul de foto sau de amprentari care se efectueaza. Astfel, pt cardul de vizitator mi s-au facut doua poze, fata si profil, scanarea irisului si amprentare digitala (amprenta fiecarui deget). Pt cel de-al doilea card, mi s-au facut cam 6 poze, de doua ori. A trebuit repetata sedinta foto pt ca desteptul gresise ceva (bine, daca ar fi s-o spunem pe aia dreapta, e cam nasol in astfel de momente sa fii tatuat). Din nou, scanarea irisului si amprentare. Astazi, pentru a mi se elibera ultimul card (sper) am fost din nou fotografiat (doar patru foto azi), mi s-a scanat iarasi irisul si am fost amprentat. Au un fel de scaner unde pui palma si ti se scaneaza pe rand urmatoarele: mai intai fiecare jumatate superioara a palmei, apoi cea inferioara, apoi fiecare margine inferioara a palmei; urmeaza apoi fiecare deget in parte, apoi irasi fiecare deget in parte, de data aceasta rulat de la stanga la dreapta. Apoi, pe un alt scaner, iarasi amprente, dar aici doar ale degetului mare si indexului de la fiecare mana. La un moment dat, am simtit ca ametesc…Nu stiu ce s-a intamplat in tot acest timp, dar m-am trezit cu o durere de cap si cu antebratul stang bandajat, mi-a explicat apoi un coleg ca mi-au introdus un chip pentru a ma urmari prin satelit.

– trebuie sa va inarmati cu rabdare. La inceput se poata frumos cu tine, toti sunt cu gura pana la urechi, apoi incet-incet, te amana cu tot felul de lucruri, te pun pe drumuri aiurea (could you come back tomorrow, I’m terrible sorry for this, but SG. Taylor it’s kinda busy right now, bla bla bla.

Sursa imaginii: http://www.cl.cam.ac.uk/~jgd1000/simpsons.html

Lumea (mea) se schimbă

Bună dimineaţa! Se spune că cine se trezeşte de dimineaţă ajunge departe. Se pare că eu m-am trezit foarte târziu, fost-am mult prea leneş, iar acum dau din colţ în colţ încercând să intru pe drumul cel bun la timp. Dar ce înseamnă drumul cel bun? Unii vor crede că mă refer la noul serviciu (care implică şi mutarea în altă ţară, o ţară al cărei nume provoacă reacţii foarte intense), alţii (dintre cei puţini, care îmi cunosc câteva unghere ale sufletului) ştiu că e vorba de ceva mult peste cotidian, e vorba de o schimbare a modului în care mă relaţionez cu Dumnezeu, cu ceilalţi şi cu mine însumi. E incredibil în ce întuneric am putut trăi până azi, nu că aş fi ieşit acum la lumină, dar cel puţin am coordonatele punctului de sosire. Bine, le-am mai avut cândva în trecut, dar la un moment dat am pierdut şi harta, am rămas şi fără lanternă. Sper să-mi fie învăţătură de minte experienţa anterioară, consider că a fost „bună” pentru că am învăţat din greşeli. Un om cu mintea sănătoasă ar fi învăţat din greşelile celorlalţi, însă câţi astfel de oameni sunt pe Pământ?

Acum nu-ştiu-câţi-ani spuneam că a început partea a doua a vieţii mele, acum teoretic ar fi a treia, însă pentru mine e ca şi cum ar fi prima şi cea mai adevărată. Mi-am dat seama cât de importantă e identitatea în ziua de azi, felul în care tu te prezinţi în faţa celorlalţi, modul în care-ţi susţii anumite puncte de vedere. Cel mai periculos e ca atunci când vorbeşti să vorbeşti cu două înţelesuri sau să laşi impresia unor înţelesuri ascunse. Părintele Nicolae spunea că atunci când e nevoie trebuie să-l luăm pe „nu” în braţe, să nu existe bâlbâieli de genu’ : poate, dacă, mda, nu ştiu. Ce e da să fie da, ce e nu să fie nu! Cum spunea bunicul meu, simplu ca bună ziua!

P.S. M-am gândit mult dacă acest nou blog să fie în stil englezesc, adică să vorbim numai despre vreme şi la modul general despre alte lucruri, fără a ne implica adânc pentru a nu supăra pe cineva. Apoi mi-am dat seama că aş face ceva nenatural (pentru stilul meu) aşa că în acest blog vor fi atinse şi subiecte sensibile, despre evenimente care mă vor interesa de-a lungul timpului.