Ziua Mondială a Pneumoniei – sună-i pe cei de la Pfizer să reducă prețul vaccinului!

Sâmbătă, 12 noiembrie, este Ziua Mondială a Pneumoniei (World Pneumonia Day). Această afecțiune poate fi prevenită prin vaccinare, în acest moment existând doar două companii farmaceutice care produc vaccinul pneumococic, GSK și Pfizer. Acest lucru înseamnă că există un duopol și cele două companii profită de poziția lor pe piață pentru a vinde acest vaccin cu un preț ridicat.

Vaccinul pneumococic este inclus în majoritatea schemelor de vaccinare din lume, iar în calendarul de vaccinare din România se face la 2 – 4 – 11 luni, însă este trecut cu asterix, adică

* Vaccinul pneumococic conjugat va fi inclus în calendarul național de vaccinare în funcție de fondurile disponibile. (sursa http://desprevaccin.ro/calendar-vaccinare/)

Aproape peste tot în lume, guvernele se asigură că au stocuri suficiente pentru a-și vaccina populația, în funcție de calendarul de vaccinare specific. Prețul diferă, astfel țările mai bogate vor plăti mai mult decât cele sărace pentru acest vaccin. Sunt și țări care din cauza situației economice/politice dezastruoase, nu pot cumpăra vaccinul – și nu numai acesta – populația acelor țări, în special copiii sub 5 ani, fiind sub un risc ridicat de îmbolnăvire. În aceste situații, grație unor organizații umanitare cum este Médecins Sans Frontières (Medici fără frontiere), sunt organizare campanii de vaccinare și astfel refugiații sau cei aflați în zone de conflict rămân protejați de o afecțiune gravă cum este pneumonia, de cele mai multe ori mortală în situația lor.

Probabil te gândești că a avea pneumonie nu este ceva foarte grav într-o țară din vest, însă nu același lucru se întâmplă într-o țară săracă sau aflată în conflict, cum ar fi de exemplu Ucraina, Republica Centrafricană, Republica Democrată Congo, Sudanul de Sud, Siria etc. Peste 99% din decesele provocate de pneumonie sunt înregistrate în țările în curs de dezvoltare, unde accesul la serviciile medicale și tratamente nu este posibil pentru mulți copii. În țara noastră incidența bolii este ridicată și avem cel mai mare număr de decese din UE, aproximativ 900 de copii mor anual din cauza pneumoniei, conform Agerpres.

Datorită presiunii exercitate de Médecins Sans Frontières, prin campania A Fair Shot, GSK a anunțat că va reduce prețul pentru Synflorix la 3.05 USD/doză, rezultând un preț final de 9.15 USD/copil (cum ați văzut mai sus, vaccinul se face în trei rapeluri). Două remarci în legătură cu acest preț:

1. în primul rând, acesta va fi prețul pentru GAVI, o organizație internațională care distribuie vaccinuri la un preț redus pentru țările aflate în curs de dezvoltare, deci nu toate țările vor avea acces la acest preț preferențial
2. MSF a propus un preț de 5 USD/copil pentru ca vaccinul să fie accesibil chiar și celor mai sărace țări. GSK spune că nu se poate, pentru că ar fi sub costurile de fabricație.

Pfizer încă se gândește ce decizie să ia, așa că trebuie să le arătăm că vrem ca ei să scadă prețul vaccinului și putem face acest lucru sunându-i și trimițându-le mailuri. Eu am sunat până acum la birourile lor din România, Suedia și Rusia. Găsiți aici o listă cu nr. de telefon ale reprezențelor lor din diferite țări, iar aici sunt datele de contact pentru România. Ce trebuie să le spuneți?

Bună ziua! Vreau să las un mesaj pentru directorul Pfizer, Ian Read. Pe 12 noiembrie este Ziua Mondială a Pneumoniei și sper ca Pfizer să reducă prețul pentru vaccinul pneumococic până la 5 dolari/copil pentru toate țările aflate în curs de dezvoltare și pentru organizațiile umanitare ca Medici fără Frontiere. Mulțumesc! (mesajul în engleză este aici).

O idee pentru creșterea calității serviciilor: cursuri de limbă engleză și fraceză

Ce trebuie făcut pentru a îmbunătăți serviciile din turism? Nu neapărat pentru a aduce mai mulți turiști în țară, ci pentru a le lăsa celor care ne trec pragul o impresie cât mai bună.

Turistul intră în vorbă cu câțiva oameni cheie de-a lungul călătoriei lui în România: cu casierițele companiilor de transport public din orașele mari, cu casierițele CFR și nașii CFR Călători. Sper că nu greșesc dacă spun că în proporție de 90% la RATB și Metrorex sunt angajate femei în aceste posturi, iar la CFR Călători la majoritatea caselor de bilete sunt femei, iar în trenuri nașii sunt în majoritate bărbați. Nivelul de cunoaștere al limbii engleze/franceze printre aceste persoane este foarte scăzut. Nu am la dispoziție statistici în acest sens, afirmațiile mele sunt bazate pe experiența proprie și pe feedback-ul lăsat de călătorii străini pe blogurile proprii sau siturile de recenzii și în social media.

Ce e de făcut? Cei care intră în contact cu turiștii ar trebui să învețe limba engleză/franceză la nivel conversațional – un nivel A1/A2 pentru început consider că ar fi ușor de atins și suficient pentru a înțelege ce vrea un turist de la tine și a-i oferi acel lucru. Vocabularul folosit probabil va fi destul de restrâns, dar să nu uităm că trebuie cunoscute mult mai multe cuvinte pentru a înțelege ce spune interlocutorul.

Cum facem? În primul rând e nevoie de deschidere din partea companiilor de stat ale căror angajați vor fi beneficiarii acestor cursuri. Cursurile nu trebuie să împovăreze financiar niciuna din companiile de mai sus și nici angajații acestora ci ar trebui găsite modalități de a suporta costurile organizării cursurilor – materiale de curs – și a-i plăti pe profesori. Bineînțeles, voluntariatul este o soluție și va trebui încurajat.

Într-o primă fază, este nevoie de o discuție cu managementul companiilor implicate și creat un sondaj la care să răspundă angajații care intră în contact cu călătorii – cum am spus, casierele, șoferii, conductorii. Sondajul are ca scop stabilirea interesului acestora pentru un astfel de curs. După acest sondaj, angajații care și-au exprimat dorința de a participa la cursuri vor susține un examen de nivel – cred că examenul care se dă la British Council/ Institutul Francez pentru stabilirea nivelului este potrivit și m-aș bucura dacă cele două institute s-ar implica pro-bono în acest proiect, cel puțin în această primă fază de testare.

De ce e nevoie? 

• crearea unui sondaj și a unei liste cu cei eligibili pentru curs
• testarea nivelului de limbă
• achiziționarea/crearea materialelor de curs – jocuri, cărți, caiete
• tipărirea materialelor necesare după terminarea cursului – o broșură cu cuvintele și expresiile uzuale pentru fiecare angajat care a terminat cursul.

Companiile beneficiare – de fapt beneficiara unui asemenea plan de dezvoltare este întreaga Românie – să pună la dispoziție spațiul pentru predarea lecțiilor și să-și încurajeze angajații să participe la ele.

Consider că acesta ar fi un proiect foarte necesar în momentul de față și beneficiile vor fi cu siguranță palpabile în ceea ce privește imaginea și nu numai. Păreri?

Cum poţi face voluntariat într-un spital public

Ştiu că sunt mulţi asistenţi medicali generalişti care nu au un loc de muncă – dintr-un motiv sau altul. Bine, nu vă imaginaţi că toţi sunt şomeri, cei care încă sunt în ţară au un loc de muncă, dar nu în sistemul sanitar. Consider că motivaţia pe care ai avut-o când ai decis să intri la o şcoală de asistenţi trebuie reanimată, nemaivorbind de faptul că această profesie se uită dacă nu este practicată cu regularitate.

sursa foto: Digi24

Pentru că vreau să capăt experienţă în tratarea pacienţilor cu boli infecţioase, am decis să fac voluntariat într-un spital public specializat. În principiu, procedura se aseamană cu cea de la angajare, adică te duci la secretariat, scrii o cerere în atenţia managerului spitalului şi anexezi copii ale următoarelor:

• carte de identitate
• diploma de studii
• certificat de membru OAMGMAMR + aviz de liberă practică pentru anul în curs
• asigurare de malpraxis
• CV
• scrisoare de intenţie
• scrisoare de recomandare (minim una) de la angajatorii precedenţi (dacă n-ai mai lucrat, cred că se acceptă o astfel de scrisoare de la şcoala de asistenţi)

Pentru că n-am mai lucrat în România din septembrie 2013, nu am aviz de liberă practică, aşa că am mers la OAMGMAMR pentru a-mi elibera o adeverinţă – această adeverinţă este valabilă 30 de zile.

Cam asta ar fi procedura oficială. Eu vă recomand nu doar să mergeţi la secretariatul spitalului, ci să luaţi legătura şi cu directorul de îngrijiri şi/sau asistentul şef al secţiei pe care doriţi să lucraţi.

Voi reveni cu detalii despre activitatea ca voluntar dacă voi fi acceptat. Dacă aveţi experienţa voluntariatului într-un spital public sau aveti intrebari, va rog sa lasati un comentariu.

 

Astăzi este Ziua Limbii, Române!

Ăă, să mai încercăm o dată: Astăzi este Ziua Limbii Române! Frumos şi interesant e că această sărbătoare a venit de la fraţii basarabeni şi România a adoptat-o de abia anul trecut. Mulţumim, fraţilor! 

Parafrazându-l pe Nichita Stănescu care spunea că „a vorbi despre limba în care gândeşti este ca o sărbătoare”, spun că a vorbi în limba în care gândeşti este o sărbătoare, din păcate, pentru mulţi români. Şi mă refer acum mai ales la cei plecaţi în afara ţării. Probabil cei din Spania şi din Italia nu simt acest lucru, pentru că acolo comunităţile de români sunt mari, dar avem comunităţi mult mai mici de români prin toată lumea şi ştiu că acolo este destul de greu să menţii vie flacăra limbii şi culturii româneşti. Şi nu mă gândesc acum la evenimente organizate de ambasade sau de ICR, nu, mă gândesc la familiile mixte, dar şi la familiile în care ambii părinţi sunt români, însă copiii născuţi şi/sau crescuţi acolo vor primi toată educaţia în limba ţării respective. Mi-ar plăcea să cred că aceşti copiii vor ajunge bilingvi (cel puţin), dar mi-e teamă că multora le va cădea limba română din ghiozdan, cel puţin de la a doua generaţie încolo. 

Ieri am avut două mici întâmplări legate de limba română: prima dată, şoferul meu indian mi-a spus că a avut un client francez care s-a apucat să înveţe limba română şi mi-a arătat cuvintele pe care acesta le avea notate pe un colţ de hârtie (îi făcuse poză): „salut doamnă frumoasă”, „ce mai faci?” şi „mulţumesc”. Adevărul e că ai nevoie de aceste cuvinte în Doha, fetele noastre de aici sunt toate una şi una 🙂 Apoi, pe seară, tot în maşină, am avut supriza să ascult un cântec românesc la radio, dar din păcate i-am uitat versurile (este destul de cunoscut, revin când îmi amintesc de el). Bine, am mai auzit pe aici melodiile Innei şi Alexandrei Stan, dar cele cântate în engleză şi nu e acelaşi lucru.

În incheiere

Ia legătura cu un prieten care trăieşte în afara ţării şi dă-i un motiv de bucurie! Poate n-a mai vorbit de mult în româneşte. 

Despre accidentul aviatic din jud. Cluj, echipele de salvare şi impotenţa autorităţilor

Iată că primul articol al anului este puţin mai trist, dar nu pot rămâne indiferent la tragedia întâmplată luni în jud. Cluj. Am urmărit pas cu pas operaţiunea de salvare de ieri şi sunt îngrijorat de felul în care ea a decurs şi sunt îngrijorat şi de felul în care publicul larg a perceput-o şi a comentat-o de pe margine. În epoca în care totul este la un click distanţă, poate ar trebui să ne gândim mai mult la moarte – şi ea este la fel de aproape – şi la cât de pregătiţi suntem noi pentru ca astfel de evenimente să nu mai aibă loc, iar când se întâmplă, să nu mai sărim pentru a vocifera fără argumente. 

Să ne îmbogăţim vocabularul cu un nou cuvânt: pescetarian

Până acum, am tot acumulat. Am acumulat cunoştinţe, experienţe, prieteni, kilograme, puncte pe card, bani (nu că aş avea bani, dar ei au fost acumulaţi de-a lungul timpului şi cheltuiţi foarte rapid; probabil la un moment dat voi reveni cu un articol în care o să scriu şi cum am reuşit să renunţ la bani!) şi alte chestii. De la un timp însă, am început să renunţ. De ce renunţ? Păi la un moment dat tot voi renunţa vrând-nevrând la toate aceste lucruri, aşa că mai bine mă obişnuiesc de pe acum, nu? 🙂 

Şi mai renunţ pentru că-mi place să experimentez viaţa sub diversele ei forme. Ştiu că nu voi avea o a doua şansă pentru a face acest lucru, aşadar momentul potrivit este acum! 

Astăzi este Buna Vestire. Buna veste pe care mi-am dat-o astăzi este că am hotărât să devin pescetarian! Înainte de a vă întreba ce spanac înseamna asta, recunoaşteţi cel puţin că sună într-un mare fel! 🙂

În afară de avantajele clare pentru sănătate, am adoptat acest nou stil de viaţă după ce am discutat cu câţiva prieteni care nu auziseră de acest cuvânt. Nu-i condamn, cuvântul a apărut de abia acum 20 de ani şi se pare că suntem o comunitate destul de mică la nivel global (dacă permiteţi să mă includ deja în acest grup). Asta pentru că pescetarienii nu sunt nici omnivori, nici vegetarieni, aşa că sunt cumva tinţa ambelor grupuri. Mă şi văd la o masă de vegetarieni, nevoit să încasez castane din cauza alegerii mele de a mânca ouă, lactate şi peşte.

Dacă studiem puţin mai atent gastronomia mediteraneană şi japoneză (ca să dau doar două exemple) vom observa să sunt foarte apropiate de pescetarianism. Şi cum sunt un fan declarat al bucătăriei mediteraneene, îmi va fi destul de uşor (zic eu) să fac pasul. 

Până-mi dau seama complet cu ce se mănâncă noua mea alegere, să vă spun ce nu voi mai mânca de acum înainte: carne provenită de la orice animal terestru sau pasăre (deci porc, vită, pui, vânat şi alte orătănii). Dintre băuturi, am renunţat de ceva timp la cola şi la spirtoase, dar nu voi renunţa foarte curând la bere şi la vin (chiar acum beau un Staropramen). 

Ca să fie clar: nu sunt vegetarian, nu este o alegere religioasă, nu am intrat în nicio sectă sau ceva de genul. Este o alegere. 

Poate cea mai tare chestie în toată povestea aceasta care tocmai începe este că eu nu sunt un fan al peştelui şi fructelor de mare! Adică ok, mănânc cu cea mai mare plăcere somon, păstrăv, macrou şi hamsii (mai ales când merg în Vama Veche), creveţi câteodată şi pizza sau paste cu ton. În rest, nu-mi place borşul de peşte şi nici nu mă pricep să deosebesc peştii unii de alţii, nu ştiu care e peşte gras, care-i slab, nu cunosc multe reţete cu peşte şi aşa mai departe. Bineînţeles, adoptarea acestui nou stil de viaţă nu va însemna mă voi orienta după zicala nicio masă fără peşte. Dacă nu găsesc peşte, mă voi mulţumi cu legumele şi lactatele. 

Mâine probabil voi mânca un cod. Galben sau portocaliu, încă nu m-am hotărât! 🙂 

Cu această ocazie declar deschis sezonul la glume pescăreşti, cu pescari sau de ce nu, despre pescetarieni! 😀 Încep eu: 

Ce mănâncă un pescetarian? 

• dimineaţa: ştiucă n-am

• la prânz: crap de foame

• seara: somn de voie

Aştept completările voastre! 🙂 

Alina Cosânzeana

Poate ştiţi – sau poate nu – astăzi este ziua mea. Anii trecuţi îmi doream tot felul de lucruri mai mult sau mai puţin materiale, dar eram destul de egoist, după cum puteţi vedea în acest articol.

N-aş fi scris aceaste rânduri niciodată dacă astăzi n-aş fi avut parte de un eveniment care şi-a pus deja amprenta asupra mea, mai mult poate decât aş vrea. Însă viaţa ia întorsături ciudate de multe ori…

Mă îndreptam spre birou – lucrez la Crucea Roşie, sector 2, începând de luna aceasta. De obicei iau metroul până la Obor, apoi mă întorc spre Dimitrov. Astăzi, nu ştiu de ce, am hotărât să cobor la Iancului şi de acolo să mă îndrept spre serviciu. Nu prea eram atent în jurul meu, vorbeam la telefon, îmi citeam mesajele cu urări de la mulţi ani – a propos, la câte urări am primit până la această oră, mi-e teamă că voi trăi veşnic! 😀 Aşa, cum spuneam, vorbeam la telefon şi atunci am văzut-o pe ea: era întinsă pe o bancuţă, în staţia lui 335. Îmbrăcată într-o rochiţă diafană, cu părul blond împletit în cosiţe ca un melc deasupra urechilor. Îmi pare rău, dar nu v-o pot descrie în cuvinte mai alese, pentru ca simt un nod în gât chiar acum, când scriu aceste rânduri!

Am întrebat-o ce s-a întâmplat, cum se simte. Era conştientă, dar destul de somnolentă şi soarele bătea fix pe ea. Bine, acest lucru nu făcea decât să-i accentueze frumuseţea, dar dpdv medical, nu-i făcea prea bine în acel moment. I-am spus c-o voi ajuta să meargă în interiorul unei clădiri de birouri din apropiere, dar a refuzat. Cu greu am convins-o apoi să intrăm în clădirea respectivă. Ea îşi sunase tatăl între timp şi am hotărât să stau cu ea până apare taică-su. Cineva din apropiere mi-a dat o camamea, i-am dat-o să-şi mai revină puţin în simţiri. Apoi a vrut să-şi sune tatăl din nou, dar nu mai avea minute. M-a rugat pe mine să-l sun, însa nici eu neavând minute pe Orange, nu l-am sunat. Şi nici n-am notat numarul, deşi puteam să fac acest lucru. Nu mi se părea fair-play, dată fiind situaţia.

Până la urmă tatăl ei a venit cu maşina şi a luat-o. Asta a fost tot. Ah, ştiu că o cheamă Alina, e cea mai frumoasă fată pe care am văzut-o vreodată şi stă la 23 August. O cunoaşteţi? Mă întreb oare care ar fi şansele să ne reîntâlnim vreodată?

N-am crezut că voi fi afectat de această întîlnire, dar apoi, în drum spre casă, am luat metroul în sens invers! Cred că diagnosticul e clar, aşa că nu voi pronunţa scrie cuvântul care se află în buricele degetelor! De fapt, acest sentiment s-a instalat bine-merci în corpul şi mintea mea şi cred că nu-mi va da pace o luuungă perioadă de acum înainte…

 

 

 

Am mai renuntat la ceva: scari rulante si lifturi!

Astazi m-am hotarat sa renunt – definitiv, sper eu – la folosirea lifturilor si a scarilor rulante. Scarile rulante de la metrou am incetat sa le folosesc de mult timp. Nu stiu cum sa va spun, dar de multe ori sunt singura persoana care cobora dintr-un tren de metrou si foloseste scarile fixe! Decizia de a renunta la lift a venit putin mai greu, pentru ca stau la etajul 10! Insa gandindu-ma mai bine, acest lucru este de fapt in avantajul meu!

Pentru ca omul functioneaza pe baza de recompense sau pedepse, m-am gandit si ce voi face cand voi folosi liftul sau scarile rulante: voi pune 1 leu intr-o pusculita virtuala (pt ca nu am una reala, voi crea un tabel in excel) si la sfarsitul anului voi dona banii respectivi pentru o cauza umanitara (puteti veni cu sugestii).

Voi sunteti inca in perioada de acumulari sau ati inceput sa va simplificati viata?

robofobul (partea 1)

Nu putea să se ridice, facuse imprudenţa să arunce cu toiagul după mucoşii ăia care îi scuipau mereu cuvinte de ocară in obraz. Nu-i nimerise, nici nu-i era asta intenţia, voia doar să-i alunge de lângă el. Era acum in patru labe, uitându-se dupa monedele de culoarea bronzului care îi săriseră din buzunar când se urnise din loc ca să se ia la harţă cu puştanii aia. Îi furaseră cartonul! Când observă dispariţia cartonului, se întristă mai mult decât pentru toţi banii pe-o săptămână. Era un carton de la biserica de lemn din Titan, i-l dăruise o studentă la litere care venea să îngenuncheze înaintea Maicii Domnului când se apropia vreun examen. Tot ea îi scrisese şi textul de’nmuiat inimi de orăşan grăbit: „Toate’s pe lume făcute/ Să se uite, să te uite/ Eu nu te’oi uita vreodată/ De mi’oi da o mică plată”. Fătuca zise ca niciun cerşetor nu avea versuri pe carton, toţi se plângeau de ceva, îşi înşirau bolile reale sau închipuite, dar el va da lovitura cu versurile astea. El, care nu se pricepea la vorbe meşteşugite- nici macăr nu ştia să se iscalească- a crezut-o pe cuvânt. Văzu el apoi că lumea râdea de el şi de cartonu’ lui, da’ mai primea câteodat’ o hârtie de 5 roni din partea unei doamne bine îmbracate şi puse acest lucru pe seama textului de pe carton. Dar acum totu’ era pierdut, fără carton nu-şi mai putea imagina viaţa.

Cu gândurile astea vraişte in cap se îndreptă spre Mala Mujer, cârciuma unde se adunau toţi amărâţii din Est. În faţa speluncii ăsteia era o copilă de 13-14 ani, într-un maieu cu găurele, fumând o ţigară electronică. Ptiu, drăcia dracu’, astea când or fi apărut? zise mai mult întrebându-se pe sine, dar răspunsul fetiţei veni imediat:

– Phuro, zî să’nnebuneşti dacă nu-mi dai o ţâgarî! zise blondina în timp ce trăgea cu sete din chestia aia ce’o avea deja in gură, care aducea mai degrab’ a lanternă cu laser, ce lumina când roşu, când galben.

– Păi văd că deja ai una! Hai, ja la căruţă!

Blondina se dădu la o parte şi moşu’ deschise uşa birtului cu toiagu’ şi ochi din prima masa lui. Era liberă, ca de fiecare dată, pentru că toată lumea se îngrămădea în jurul unui chinez care venea în fiece seară să dea lecţii de română comesenilor. Pe el toată hărmalaia asta îl exaspera, nu’şi putea asculta în linişte meciurile de şah la radio. O bucurie avea şi el, şahul jucat în direct de gruparea Joco locco, o organizaţie a Parlamentului Auropean, care lupta pentru introducerea şahului ca disciplină obligatorie în şcoli. Bineînteles că erau anumite grupuri de interese care nu doreau acest lucru şi atunci ce s-au gândit cei din Joco locco: „organizăm un campionat de şah şi înlocuim piesele cu roboţi”. Aici vine partea interesantă, aceste partide de şah erau foarte violente, de multe ori roboţii erau supuşi unor chinuri groaznice. Fundaţiile robomanitare nu au stat cu cablu’ degeaba în priză şi au pichetat luni la rând saiturile si forumurile Parlamentului Auropean, care însă nu recunoştea că sprijină gruparea robofobă. Şi cum spuneam, aceste meciuri erau transmise în direct de radiourile pirat şi aveau un succes enorm. Nu şi in spelunca asta, unde lumea părea denaturată.

Moşu’, plictisit până peste cap de atmosfera bombei ăsteia, îl căuta cu ochii pe barman. Alături, şantieriştii îşi notau conştiincios cuvintele noi învăţate în limba paternă ( această sintagmă fusese introdusă la presiunea organizaţiilor de homosexuali).

– Da, balamo, ce vă aduc?

– Bă, da’ v-aţi ţiganizat toţi, ce-aţi păţit? În fine, adu-mi cinzeci de rachiu şi apoi un pastrăv la grătar cu mămăliguţă şi usturoi. Ah, era să uit, vezi că mai aştept un nepot, adă un platou şi pentru el cu nişte telemea, cârnaciori olteneşti şi pastramă de… Nici nu termină bine propoziţia că-l văzu pe chinez lângă el

– Să-mi fie cu iertare, boieri mari, dar aţi facut o greşeală colosală: nu se spune „cinzeci de rachiu”, ci cincizeci de ml de rachiu şi nici „adă”, ci adu-mi!

– Buai Lingiceapuci, io cre’ că tu ai facut româna cu Spătaru Milescu şi acum ai venit să ne dai nouă lecţii! Auzi la el, „să-mi fie cu iertare”! Da’ de „să-ţi moară la intrare” ai auzit mă? Apoi spre barman: Ai notat bă?

– Am notat tot, balamo! Da’ sunteţi sigur, sunt prea multe grăsimi animale în ce-aţi comandat şi în combinaţie cu alcoolul inima Dvs. va avea de suferit! Sunt studii care confirmă faptul că alcoolul…

– Bă, voi v-aţi dilit cu toţii? N-am venit să-mi ţii tu prelegeri, am venit să-mi umplu maţu’!

Barmanul plecă spaşit de la masa moşului. Tot meşterind la aparatul de radio Futachi, moşu’ aude o voce răguşită, ca din canal:

– N-aveţi cumva o baterie AG 4, să-mi aprind ţigara?

–––––––– va urma–––––

lexic

phuro- moş (lb. rromani)

balamo- domn (lb. rromani)

ja la căruţă- pleacă de aici!; lasă-mă în pace! (lb. rromani)

robomanitare- care apară drepturile roboţilor – producţie proprie 😉

Sa fii acoperit de praful ridicat de invatatorul tau

Asa suna o urare evreiasca, pe care am descoperit-o rasfoind Copyblogger. In vechime, studentii isi urmau invatatorul oriunde, neexistand scoli (scoli asa cum le intelegem noi astazi). Urmandu-l indeaproape, praful ridicat de picioarele lui se depunea pe picioarele elevului. Acest lucru era o dovada ca esti interesat de spusele profesorului si nu vrei sa pierzi niciun cuvant sau gest.

Cum imi imaginez eu ca se desfasura procesul de predare atunci: invatatorul era o persoana publica, o persoana foarte activa si prezenta in viata cetatii. Fie ca era doctor, legiuitor, orator, armurier, negustor, pictor, filosof, sculptor, copist s.a.m.d., el primea in grija cativa tineri pe care trebuia sa-i initieze in meseria respectiva. Acestia il urmau oriunde, pentru ca el era chemat sa rezolve chestiunile cetatii, nu avea un rol didactic exclusiv. Un bun exemplu despre procesul de invatare de atunci il gasim si in Biblie, cand vedem ca Iisus Hristos era inconjurat tot timpul de ucenici si acestia il urmau pretutindeni.

Credeti ca un astfel de proces de invatare ar fi posibil si astazi? Nu inteleg cum poti studia biologia, geografia sau geologia fiind inchis intre patru pereti, uitandu-te la planse colorate sau cel mult la filme documentare! Si oare de ce nu ne urmam profesorii mai indeproape?

sursa foto